M-am gândit să încep intervenţia mea povestindu-vă despre ceva ce am auzit cu câtva timp în urmă, la radio: nu ştiam că învăţarea de tip şcolar este considerată a fi cea mai dificilă activitate omenească. Explicaţia dată era aceea că te obligă să asimilezi, intensiv şi într-un timp relativ scurt, multă ştiinţă de carte, la standarde cât se poate de înalte. Se mai spunea acolo că acest efort depăşeşte cu mult orice alte forme de efort cunoscute, inclusiv cele mai grele activităţi fizice.
Privită din această perspectivă, profesiunea de dascăl s-ar putea să fie cea mai grea dintre toate profesiunile. Ea presupune existenţa multor atribute pe care, cu siguranţă, le ştim toţi cei prezenţi aici: o excelentă pregătire ştiinţifică, metodică, psihopedagogică, multă perseverenţă, anduranţă la factorii perturbatori, multă dăruire şi atât de multe altele. Veţi spune, pe bună dreptate,că orice altă meserie cere aceleaşi calităţi. Adevărat, doar că nicio altă profesie nu lucreză cu o materie primă atât de fragilă, precum este copilul. De aceea meşteşugul nostru este atât de greu: pentru că, dacă sădeşti greşit, rodul va fi compromis.
Să ne gândim că un învăţător formează, de-a lungul carierei, în jur de 250, poate chiar 300 de copii. Dacă acel învăţător nu ştie carte foarte bine, poartă răspunderea a 250-300 de adulţi care nu vor şti bine carte niciodată. Aşa ne spuneau profesorii noştri din liceu, iar noi, care aveam atunci 18-19 ani, trăiam sentimentul că purtăm pe umeri responsabilitatea educării unui neam întreg.
Astăzi, după aproape 40 de ani de la acel moment, sunt absolut sigură că aşa este. Am convingerea fermă că, la temelia unui popor bine şcolit, stă munca serioasă a unui învăţător cu un cap limpede, bine organizat, cu multă ştiinţă de carte, cu valorile morale aşezate corect şi cu foarte multă dăruire.
Mereu m-am întrebat cum trebuie să fie un bun învăţător şi, în timp, cred că am aflat câteva răspunsuri. De pildă, mi-e destul de clar că un învăţător bun este un om blând cu măsură şi sever cu măsură. Proporţia corectă dintre blândeţe şi severitate poate face diferenţa dintre zbor şi cădere, poate da aripi unui copil sau i le poate frânge. Iată de ce cred că cel mai mare atribut al unui învăţător este buna măsură în toate: măsura în vorbă, măsura în supărare, măsura în critică, măsura în laudă, care , folosită nechibzuit, educă copii vanitoşi. Dacă lauda este înlocuită cu aprecierea fiecărei reuşite, oricât de mici, a copilului, vom oferi cea mai bună formă de întărire pozitivă de acceptare şi de confirmare, de care copilul are nevoie ca de aer.
Un bun învăţător ştie că progresul copilului se face cu paşi mici, aşezaţi temeinic, cu toată talpa, pe drumul anevoios al învăţăturii. El ştie bine că ritmul interior al unui copil este mai aşezat decât al adultului şi îl respectă cu grijă. Şi tot un bun învăţător se fereşte să cadă în capcana orgoliului profesional care vine o dată cu reputaţia şi confirmarea valorii profesionale. Acest moment de vârf profesional poate deveni unul de derapaj interior. Apare tentaţia lui „prea mult” şi „prea greu” introduse prea devreme. Desigur, vorbim despre volumul de cunoştinţe oferit elevilor. Rezultatul va fi un învăţător mândru de performanţa sa la clasă, nişte părinţi încântaţi de nivelul la care lucrează doamna învăţătoare, dar şi un copil obosit, copleşit de sarcini şi care a pierdut bucuria învăţării. Şcoala ar trebui să fie un spaţiu al bucuriei, iar pentru asta învăţătorul trebuie să-şi facă munca cu bucurie şi să renunţe la vanitate.
Un bun învăţător cred că este un om modest, în cel mai frumos sens al cuvântului. Munca lui se desfăşoară discret, în spaţiul intim al clasei, ferit de expunere şi de paradă. Expunerea excesivă care se practică astăzi nu are urmări foarte bune: apare presiunea de a face lucrurile sclipitoare. În şcoala de calitate nu este vorba despre sclipici. Nicăieri nu ar trebui să fie! La clasele primare, vorbim despre lucrurile fundamentale, profunde, care construiesc bine un om. Mă gândesc uneori, când încerc să regăsesc esenţa într-o lume pierdută în detalii fără sens, că o şcoală bună se face cu un dascăl bun, o tablă şi o bucată de cretă. Poate că este o viziune simplificată, dar nicidecum simplistă: cu cât mai puţine resurse didactice, cu atât mai multă măiestrie şi charismă de la cel din faţa clasei. E posibil ca abundenţa de mijloace moderne de învăţământ să ne facă mai eficienţi per unitate de timp, dar mai puţin umani? Grija de a apăsa pe tasta corectă, de a conecta cum trebuie toate cablurile şi de a fi atât de performanţi tehnic nu ne răpeşte ,oare, din timpul în care am putea privi mai atent în ochii copiilor, am putea oferi mai multă emoţie şi blândeţe, din timpul atât de preţios al tăcerilor pline de tâlc? Şi iar ne întoarcem la buna măsură a tuturor lucrurilor.
Un bun învăţător este un om onest cu munca sa, cu elevii săi şi cu sine. Copiii simt perfect cât de sincer faci ceea ce faci şi întotdeauna răspund exact la fel.
Mai cred că un bun învăţător este un bun observator şi un fin psiholog. El face distincţia clară între îndrăzneala prea mare şi inteligenţa autentică a unui copil. În aceste vremuri stridente, am uitat că starea naturală a unui copil este sfiala. Aceasta ne permite să educăm cu blândeţe, fără exces de autoritate. Să privim, aşadar, cu mai mulltă atenţie spre copiii sfioşi! Vom face decoperiri surprinzătoare! Adesea, valoarea se ascunde tocmai acolo unde nu ai crede.
În încheiere, aş vrea să mă întorc puţin la momentul când am primit invitaţia la evenimentul de astăzi. Primul gând a fost: Despre ce să vorbesc? Ce i-ar putea interesa pe viitorii mei colegi, care vor profesa în nişte vremuri pe care eu le înţeleg mai puţin?
Aş fi putut să vă spun despre primii mei ani de activitate ca învăţător, ani plini de entuziasm, dar şi de lipsă de experienţă.
Sau să vă spun că cei mai buni profesori ai mei au fost propriile mele greşeli, din care am învăţat mai repede pentru că a durut mai tare.
Că, în ţesătura sufletească a fiinţei mele, am descoperit o sumedenie de defecte abia când am ajuns la catedră şi am privit într-o oglindă care nu minte niciodată: ochii copiilor. Şi atunci am început lupta mea cu mine, ca să schimb defectele în calităţi, gândindu-mă ,cu ruşine, că elevii mei ar putea vedea la mine lucruri dezamăgitoare. Nu ştiu dacă am reuşit întotdeauna, dar ştiu că încă mă străduiesc.
Gândindu-mă la toate aceste lucruri şi la multe altele încă, am înţeles ceva foarte important: că trebuie să port recunoştinţă tuturor dascălilor mei şi, în egală măsură, profesiei mele.Ea m-a obligat să devin un om mai bun ca să pot forma copii buni. Cred sincer că cei care aleg să fie învăţători / dascăli îşi fac lor înşişi, fără să ştie, un mare serviciu: aleg calea cea grea, dar atât de frumoasă, a permanentei autodepăşiri.
Aşa că, dragi viitori colegi, din punctul meu de vedere, aveţi motive de bucurie: v-aţi ales bine profesia!
Mult succes pe calea autodesăvârşirii!
Profesor pentru învățământul primar,
Liliana SERICIUC