”E o întâmplare a ființei mele/întâmplarea că ești, întâmplarea că suntem …” astăzi, aici pentru a ne întări rădăcinile, adăpându-le din lumina nestinsă încă a începutului …, dar care început?
– Acela trăit de fiecare dintre noi și de toți la un loc.
Gândul ne poate duce acum la cuvintele Ecleziastului – spunând ”Ceea ce este a mai fost și ceea ce va mai fi a fost în alte vremuri; și Dumnezeu cheamă iarăși ceea ce a lăsat să treacă.” Pentru că timpul ne încearcă din când în când, în momentele sale de bunătate, dăruindu-ne răbdarea de a zăbovi într-un trecut neuitat, sper.
Așadar, astăzi, acum, aici ridicăm din nou cortina regăsirii printre sunete și litere, printre cuvinte rostite sau nerostite, printre eroii basmelor, printre numere și cifre, printre operații ale gândirii, temperamente, caractere, metode, procedee – toate parte din noi ca oameni și ca dascăli împliniți prin bucurii sau tristeți, fiecare într-un loc al lui, numit banal grădiniță/școală. Și dacă avem impresia că jucăm, fără sfârșit, aceleași roluri, pe aceeași scenă, poate așa este, dar înclinând cumpăna gândirii ar trebui totuși să vedem în noi noutatea devenirii ca oameni. Acum, mai mult ca oricând, a venit ”sorocul” – am adus acasă lada cea plină de bogății cuvenită ”omului uman”, a lui homo doctus sau ne-am năpustit asupra cufărului mare, strălucitor, frumos al ”omului barbar”, al lui monstrum hominum. Toți purtăm cu și în noi o astfel de ”comoară”, căci ”Omul este măsura tuturor lucrurilor”. Ca atare, a venit un ceas al întrebării: ”Cât ”măsoară” ”lucrul mâinilor noastre?” Întrucât dincolo de aleasa menire, pe care o avem, de instruire și de formare de competențe, multe/puține, ar fi potrivit să stăruim în cultivarea valorilor care să-i determine pe copii să se descopere ca ființe cu natură umană, cu esență umană, de condiție umană, într-un cuvânt, să-i ajutăm să descifreze taine ale existenței.
Și cred că domeniile de învățare ne permit să le dezvăluim laturi existențiale în care s-ar descoperi singuri ca oameni ai cetății, în care viața se desfășoară după norme și legi, ca homo faber, omul fiind creator și de obiecte materiale, ca homo ludens, omul trăind prin joc, ca ființe dotate cu voința de a deveni, ca homo religiosus, omul păstrând în sine primordialitatea, ca ființe culturale, omul aparținând mediului socio-cultural. Toate acestea par ”filozofii” lipsite de însemnătate, uneori, dar am credința că ne aflăm în momentul necesar al revenirii la integralitatea umană, întrucât istoria trăită acum și aiurea tinde să formeze din ce în ce mai evident neomul. De altfel, ”istoria e neomenia omului, spune Petre Țuțea, pentru că omul plin de știință e neomul istoric, faptele lui purtând pecetea ”neomenescului” din el.” De aceea, ca formatori de oameni, noi, dascălii, avem la îndemână cele mai multe șanse de a le cultiva copiilor gândirea, sentimentul, voința de a ajunge la condiția de homo humanus, învățându-i să coreleze realitățile socio-culturale cu libertatea, demnitatea, dreptatea, solidaritatea, omenia. Acestea și derivatele lor sunt valorile care le conferă acum și mai târziu statutul de om liber și responsabil, care-și dezvăluie originalitatea în actul de creație.
Dominanta tehnică a vieții omului contemporan determină alienarea umană, în sensul înstrăinării de sine și de semeni. Or, omenia, termenul acesta plin de românism, acoperă un concept cu mare cuprindere semantică, pe lângă valorile menționate și mai presus de acestea, incluzând legarea lor în om, sub forma și conținutul respectului comun, ale dragostei de noi și de cei din jur, pe care se întemeiază actul de comuniune în umanitate, întru coborâre și înălțare, deopotrivă. Din punctul de vedere al înțelesurilor, omenia este ca noțiune, dar nu numai, polivalentă, termenul fiind întregit în plan lingvistic de expresii precum: om de omenie, a (se) omeni, om între oameni, de la om la om etc, toate în tot ducând la ideea raportării omului la sine, dar și la cei alături nouă; cu alte cuvinte, omul se definește, ca prezență și dincolo de ea, prin semeni (Petre Țuțea).
Fără îndoială că redescoperirea umanismului, sub toate formele lui, și revenirea la înțelesurile și actele sale, poate reinstitui starea inițială de armonie existențială, fără de care omul, rămânând captiv jocului dintre el și lume, veșnic neîmplinit, este ”un amestec de sfânt și drac, chiar dacă pare a fi integru.”
Să credem , așadar, în neostoita strădanie de a sădi în fiecare din noi, un sâmbure al virtuților, făcând trecerea noastră nezadarnică; iar locul ”mirabilei” însămânțări să rămână pentru noi toți aici, unde am jucat împreună un spectacol singular prin imposibilitatea întoarcerii la inocență. De aceea, poate acum se impune recursul la tot ceea ce ne-a dat puterea să însemnăm clipa aceasta cu gânduri și simțiri curate și cu mai puține cuvinte, care oricum sunt neîncăpătoare.
Fie ca aceeași tărie să ne aducă în momente de cumpănă sau de bucurie la eternul izvor care am vrut să fim noi, asemenea Lancrămului blagian:
”Împărății s-au prăbușit.
Războaie mari ne-au pustiit.
Numai în Lancrăm subt un răzor
Rămas-a firav un izvor.
Păduri s-au stins. Și rând pe rând
oameni în umbră s-au retras
veșminte de pământ luând.
Dar șipotul, el a rămas.
De-a lungul anilor în șir
de câte ori în sat mă-ntorc,
mă duc să-l văd. E ca un fir
pe care Parcele îl torc.”
Lector univ. Florica Diaconescu